Am fost de două ori la circ în aceasta viaţă. Prima data eram pe la vremea grădiniţei şi îmi amintesc că m-au speriat foarte tare clovnii. Acele feţe pictate ciudat, după părerea mea foarte triste, cu îmbrăcămintea aceea urîtă şi cu comportament bizar. Dar mi-au placut animalele. Mi-au plăcut elefanţii, călutii şi urşii şi... toate mi-au plăcut. Până şi înfricoşătorul rege al pădurii, părea o pisicuţă blândă sub biciul pocnitor al dresoarei.
A doua oară am fost când eram deja la şcoală, prin clasa a patra, cred. Nici de această data nu mi-au plăcut clovnii; nu, nu m-am mai speriat de ei, dar clar nu sunt personajele mele preferate. Mi-au plăcut în schimb foarte mult acrobaţii, cu costumele lor frumoase, mulate pe trupurile pline de muşchi şi atât de mobile. Dar animalele nu mi-au mai plăcut. Mă întrebam atunci, în capul meu de copil, dacă se bucură că ne văd. Dacă sunt fericite, acolo la circ. Îmi spuneam că n-ar trebui să le fie greu, că sunt îngrijite şi că primesc mâncare. Ce ştiam eu?
Animalele au, oare, amintiri? a fost o întrebare ce m-a bântuit destul de mult timp după ce m-am uitat în ochii unui elefant, la o gradină zoologică.
De atunci nu m-am mai dus la circ. Şi nici la ZOO. Şi nici copilul nu mi l-am dus.
Te întrebi, probabil ce m-a apucat sa vorbesc despre asta.Am citit aici un articol. Citeşte-l şi tu şi spune-mi ce crezi. Şi spune-le si altora!
În my perfect world nu este loc pentru asa ceva!
